Cântul litaniilor de duminică
se împrăștie prin aer,
pătrunzător ca fumul de tămâie.
Cimitirul din fața se holbează la mine,
cu un rânjet care mă îngheață.
Azi distanța e ca o moarte
cărată în spinare,
ce-apasă toate simțurile
și înnegrește gândurile
și nu mă lasă să fiu vie,
să îți arăt că suntem...
Doar norii mai scriu
misive de iubire,
pentru îndrăgostiții care cred
că adevărul există
și-atunci când nu-i palpabil.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu