Nici un răspuns

Aud timpul cum picurã,
ritmic și lent
ca o melopee.

Aud în depărtare
și în apropiere,
o mare de singurătate.

Aud o mare moartă,
o mare ermetică
ce zãvorãște simțurile.

Aud cum iubirea,
ca și suprarealismul,
e un sentiment inerent omului.

La contopire râvnind,
îți șoptesc:
tu auzi?

Certitudine

Într-un cocon al vieții
am așezat incertitudinea,
și aripi i-au rodit armonios.

Acum își zboară trupul-cânt,
ușor, triumfător, melodios.

Ba eu!

Am smuls din sufletu-mi o petală:
- "Mă iubești?"
- "E o întrebare banală." Ai răspuns cu sfială.
Și-atunci am mai rupt o petală.
- "Nu mă iubești!"
- "Prostuțo, ce vorbești..." ai zâmbit cu blândețe.
- "Mă iubești, dar îți trece."

Poem scurt, poem real

Umbra sufletelor noastre

desenează pe asflat pipa lui Magritte.

Ceci ce n'est pas l'amour

dragul meu iubit.

Somn și uitare

În metafora ta de vindecare
ai îndesat moartea cu totul,
dar nici o lacrimă de-a ta n-a încăput.

Poate ai aruncat în grabă
peste a fetei raclă,
un cânt pustiu sau poate unul mut.

Visele spumegă,
cireșele dau în pârg,
oameni se nasc și oameni mor...oricând.

Fărămițare

Trezit din iubire,
mi-e sufletul captiv într-un suspin.
În leagănul nimicului,
eu iar și iar revin.

Sălaș neputincios îmi fac
într-o lume fără poezie,
deși atâtea versuri port în mine...
Dar cine să o știe?

Simțibil timp

Mi-s plămânii locuiți de o mâhnire vâscoasă,

și doar când toate ceasurile din lume  

se opresc din șușotit,

mi se eliberează suflul din chingi vâscoase.

Doar atunci el devine ușor,

limpede ca o apă molcomă și netedă,

senin ca o frunte de copil.

Și doar atunci, mâhnirea nu-și coboară

sutele și miile de trupuri tulburi,

să mi se ghemuiască în stomac.

Dar când toate ceasurile din lume 

nu se opresc din șușotit,

mi-s plămânii locuiți de o mâhnire vâscoasă.

Ca un prieten drag,

întunericul îmi cuprinde obrajii

în palmele sale vinete și reci.

Îmi sărută fruntea blând,

ca un prieten drag...