Zbucium

Se cutremură temeliile lumii

sub forța valurilor de dor,

ce izbesc frenetic

pereții ființei mele.

Blestematele valuri haine

mă umplu de goluri,  

în care îmi tăinuiesc

clocotul aprig, chinuitor.

Asurzitor, scrijelesc în carne vie

să-acopăr durerea

ce-mi mistuie inima naivă,

de tine toată plină.

Știu c-ai să vii curând iubite,

și-ai să topești amărăciunea,

poruncind furtunii să tacă.

Știu c-ai să peci curând iubite,

făcând pârjol în urma ta,

fiecare fărâmă din mine.

Să nu mă întrebi niciodată

Într-o zi când ai să mă-ntrebi cu ce-am asemuit povestea noastră,

eu am să-ți spun simplu c-aceasta a fost un copac.

Da, un copac al vieții, răsărit din praf de întâmplare,

cu rădăcini ce-au crescut sincer de sub suflet și piele,

până deasupra orașelor, până deasupra lumii vicioase.

Într-o zi când ai să mă întrebi despre rădăcinile copacului nostru,

eu am să-ți spun c-acestea aveau mii de ramificații.

Da, mii de ramificații încolăcite precum șerpii înghesuiți,

precum trupurile goale și însetate a mii de indrăgostiți,

mii de ramificații ce-au clădit o punte luminoasă peste negură.

Într-o zi când ai să mă întrebi ce flori a născut copacul nostru,

eu am să-ți spun c-au fost flori de mac. Ai să zâmbești.

Da, flori de mac ce-au făcut s-adoarmă distanța și timpul.

Însă în ziua în care ai să mă-ntrebi toate astea eu am să știu,
că florile s-au preschimbat în fructe otrăvite, iar noi doi suntem izgoniți.

Nevăzut, aprins

Sub carnea mea locuia un oraș stins

în beznă, în nepăsare.
Cu aripile strânse, 

flturii așteptau trezirea.
Sub carnea mea locuiește acum un oraș viu

scăldat în soare.
Pentru că tu, 

un fabulos căutător de vestigii,

ai apărut,
alunecând pe-o întâmplare.